SUB APĂ

O femeie nu știe să facă pluta. Încercările ei de a rămâne la suprafață o poartă printr-un mediu fluid al amintirilor, unele distorsionate, altele imaginate. Singurătatea e spartă de patru voci care oscilează între compasiune și sabotare. Fricile se depun în straturi de intensități și consistențe diferite. Aproape întotdeauna există cel puțin o luminiță aprinsă.

❝Am scris despre frici, care capătă relief și transparențe – ca niște pârâiașe fisurând un perete de calcar. Despre ecourile Sudului meu și ale Caloianului. Despre viață, în care te arunci fără să știi să înoți. Și te tot înveți: că ai un corp, o familie, o voce, mai multe – prietene și străine, în același timp. Am scris despre ea. Despre lumea văzută prin straturi de neîncredere, frustrare, autopuniție, spaime, ca prin apă. O lume în care nu știi unde se termină satul și unde începe asfaltul, unde se termină magicul și începe banalul, unde se termină viața și începe moartea. Lumea în care începi să te vezi limpede.❞ (Ioana Toloargă, autoarea textului)

❝Eram mică și am intrat în mare. Mama sau tata sau mama și tata mă țineau de mână când un val m-a dat peste cap. Marea Neagră are valuri puternice. Am dat de nisipul de pe fund și un timp care a părut foarte lung m-am zbătut sub apă. Într-o singurătate imposibil de descris. Pentru mine marea e liniștea care învelește frica. ❞  (Olivia Grecea, regizoarea spectacolului)

‍

‍